Nu putem să schimbăm nimic singuri, în același timp trebuie să privim ajutorul în termeni de schimbări.

14 Martie 2024

Când rostim numele Georgianei instant o asociem cu evenimente caritabile și cu domeniul non-profit, însă din 2022 Georgiana face parte din echipa Rubik Hub în rolul de community builder. 

Astăzi am invitat-o pe Georgiana să povestim despre ce înseamnă să fii voluntar/ă, ong-ist/ă, community builder și mai presus de toate: om. 

Cine este Georgiana Vieru Horoșincu?

Astăzi Georgiana este un om care încearcă să își găsească locul în viața ei, astfel încât să trăiască în echilibru, în liniște și bucurie. Și din locul ăsta de echilibru, încerc să mă implic în proiecte în care pot să aduc un impact pozitiv; fie în viața unui om, fie a unei organizații.

Dacă 15 ani am făcut asta ca om de ONG, din postura de fundraiser, de mai bine de 3 ani sunt în rolul de community builder și contribui la construirea unei comunități de startup extraordinare, comunitatea Rubik Hub. Aici, împreună cu echipa Rubik și mai bine de 250 de mentori, inspirăm, educăm și accelerăm startup-uri – oameni cu idei inovatoare care, odată ce funcționează, ne fac viața mai ușoară sau chiar rezolvă probleme importante ale societății, dacă ne gândim la inovațiile din zona medicală, de climate, de educație. Asta fac azi și e un loc în care învăț foarte foarte mult. 

Cum au fost începuturile pentru tine? 

Cum au fost începuturile? M-am născut și am crescut în Vaslui, într-o familie obișnuită, alături de mama, tata, fratele mai mare și sora mai mică. Cine sunt azi li se datorează în mare parte părinților mei. Și bunicii. De la mama am învățat credința în Dumnezeu și smerenia, de la tata am luat bucuria de a sta de vorbă cu oamenii, dar și corectitudinea și spiritul justițiar. De la bunica cred că am luat blândețea. 

Am absolvit liceul la profilul mate-info, dar nu m-am potrivit deloc acolo; științele exacte sunt moartea pasiunii pentru mine, și am învățat asta in the hard way, liceul nu a fost nici pe departe cea mai frumoasă perioadă din viața mea, așa cum se spune c-ar trebui să fie. În schimb, când am conștientizat că, în loc să mă joc cu alte fetițe de la bloc, aleg mai degrabă să îmi petrec timpul cu Iulia, o fetiță cu sindrom Down care locuia în același bloc, am mers spre Facultatea de Asistență Socială. Și abia asta a fost o alegere fericită.

În anul II de facultate, chiar de ziua mea, pe 15 martie, m-am înscris voluntar la Fundația Bethany. A fost o pură întâmplare, aș putea spune chiar că am făcut-o de nevoie, datorită unei prietene pe care o invitasem la un suc după cursuri, și care mi-a spus că merge cu mine să bem suc, dacă merg înainte cu ea pe la Bethany, unde era voluntar, fiindcă avea întâlnire cu coordonatorul de voluntari de atunci, Ciprian Păiuș. 🙂 Ciprian m-a convins să devin și eu voluntar și de-acolo, fără să știu, viața mea avea să se așeze foarte frumos.  După doi ani de voluntariat am fost angajată, la început ca și asistent social, coordonator de voluntari iar, din 2011, am devenit fundraiserul organizației. 

Care au fost cele mai importante lecții pentru tine din perioada Bethany?

Oh, am învățat enorm de multe lucruri, practic am crescut în Bethany. Și cele mai multe de la oamenii pe care i-am cunoscut, colegi de breaslă, parteneri, donatori…de la toți am învățat, și cred că asta a fost șansa mea cea mai mare. Cred că cea mai mare lecție e următoarea: o vreme eu am împărțit lumea în „cei care au nevoie să fie ajutați” și „cei care ajută”. Azi cred că împărțirea asta ia din puterea celor care au nevoie, într-un anumit moment, să fie ajutați. Azi urăsc să aud cuvântul beneficiari, fiindcă, în realitate, toți avem putere, la fel cum toți putem fi, la un moment dat, vulnerabili, într-un fel sau altul. Statutul de beneficiar nu doar că îi ia puterea unul om, dar îi ia și demnitatea. Ori demnitatea a fost, pentru noi, românii, un resort foarte important în istoria noastră, ne-a purtat în multe lupte, ne-a făcut puternici ca popor. 

Ai o experiență de peste 15 ani în sectorul non-profit, de la voluntar la fundraising manager și în prezent la community builder, te întrebăm cum ar trebui să dozăm efortul atunci când lucrăm într-un ONG?

 Eu, ca ONG-istă, am fost foarte pătimașă, n-am prea știut ce înseamnă dozarea efortului. Erau atât de multe de făcut, atâția oameni de salvat…ce dozare, de unde luxul ăsta?

Am crezut cu tot sufletul în cauza noastră, de-a face să le fie mai bine copiilor cu dizabilități și copiilor de la sate. Am muncit pentru asta, am vorbit despre asta în toate contextele profesionale și personale, am convins alți oameni că e important să-i ajutăm pe copiii care erau în dificultate. Și-a fost frumos și plin de satisfacție și oamenii îmi spuneau adesea că eu chiar sunt la locul potrivit, că mi-am găsit pasiunea. Și așa era. A fost un privilegiu să fiu în locul ăsta atâția ani. 

Reversul a fost, pentru mine, că am ars pentru cauză, dar m-am mistuit și eu. Eram atât de determinată să-i salvez pe ceilalți, încât mă uitasem pe mine. Consideram sacrificiul o virtute, defilam cu orele târzii, indecente, care mă prindeau la birou muncind. Și like-urile curgeau, și eu mă simțeam văzută și valorizată. Și aș fi continuat și azi la fel, dar a venit pandemia care a compromis tot ce făceam, profesional, și m-a închis singură în casă – pentru că eram singură, și-atunci am văzut, cu adevărat, cât de golită de resurse eram. Și m-a salvat atunci terapeutul meu care, într-o zi, m-a întrebat: ”dar ce-ar fi dacă ai renunța să mai încerci să salvezi lumea?” Și-am renunțat.

Au trecut 4 ani de atunci, viața mea s-a transformat în multe feluri dar, cel mai important lucru pe care l-am făcut, a fost să-mi fac eu mie loc în viața mea. Înainte de orice job, proiecte, cauze, să am grijă de mine. 

Și azi mă implic în continuare în proiecte în care cred, ajut unde pot, dar nu o mai fac din sacrificiu, ci din echilibru. Am învățat să mă uit mai întâi la nevoile mele și să nu mă simt vinovată pentru asta. Am învățat să spun Nu atunci când nu mai am energie. Și nu mai cred că trebuie să salvez lumea, ci doar să contribui, cu ce pot, unde e nevoie. 

Nu îmi place să dau sfaturi, fiecare om își dozează efortul cum știe. Eu ce vă încurajez e să aveți grijă și de voi. Să dați din energia pe care o aveți, nu din ce nu aveți. Și nu mă refer la energia pe care ți-o dau 5 cafele băute ziua și noaptea, ci energia pe care ți-o dau un somn bun, un weekend petrecut cu familia și prietenii, nu cu laptopul de muncă în brațe, o conversație în tihnă cu un prieten. Dar asta înseamnă să ne facem timp de noi. Dacă ar fi un sfat de dat, ăsta ar fi.

Ai avut ocazia să cunoști echipa Fundației Comunitare Iași încă de la început, în 2012 FCI organiza primul Swimathon, iar tu erai parte din echipa Fundației Serviciilor Sociale Bethany organizând prima ediție a Balului de La Castel. Vorbim despre două evenimente de fundraising importante pentru orașul Iași, despre două ONG-uri, două echipe pentru care colaborarea a fost întotdeauna punctul de plecare. Există competiție în sectorul non-profit? Sau ar trebui să existe? 

Este loc pentru țoață lumea și este nevoie de toată lumea pentru a produce schimbare în multe domenii – educație, social, civic și multe altele. Dacă ne uităm la cât de mari sunt problemele pe care vrem să le rezolvam înțelegem că este nevoie de cât mai mulți. 

Cât despre relația cu sponsorii, nu cred că este o competiție. Dacă un om care este convins de cineva să doneze pentru o cauză este de bun-augur pentru toți din sector. Dacă tu ajungi mai târziu la acel donator poate ar trebui să te gândești că cel dinaintea ta  a făcut 50% din muncă pentru că l-a convins de ce e important să se implice. În final oamenii iau decizii în funcție de valorile lor, de chimia pe care o au cu cei care vin către ei dar și de modul de implementare cu care rezonează.

În Iași inclusiv prin proiectele voastre prin care sprijiniți alte ONG-uri se încurajează destul de mult colaborarea. 

În 2018 31% dintre români spuneau că au încredere în sectorul ONG. Care crezi că este situația în 2023? Ce ar trebui să facă ONG-urile ca să crească încrederea?

Ascultam de curând un podcast cu un sociolog care spunea că în prezent, după ce am traversat o pandemie, un război aici, în vecinătate, comportamentul de implicare a românilor în ONG-uri s-a schimbat ușor. Oamenii donează un pic mai greu, dar o fac mai pragmatic și mai mult pentru cauze care promit o schimbare, decât pentru un ajutor punctual. 

Eu traduc asta ca o maturizare, și cred că e foarte mult meritul celor care și-au asumat misiunea și de a educa societatea în direcția asta, cum sunt cei de la ARC, care au un rol esențial atât în educarea ONG-urilor despre cum să se uite la munca lor și să își promoveze cauzele, dar și în zona de companii.

Așadar, în primul rând, eu cred că ONG-urile ar trebuie să privească munca lor și să comunice mai mult în termeni de schimbare, nu de ajutor. Care este schimbarea pe care vor să o facă și de cât timp este nevoie ca schimbarea aceasta să se producă?

De exemplu, o schimbare în modul cum se face educație într-o comunitate rurală poate avea nevoie de 20 de ani. Noi trebuie să spunem asta când cerem bani de la un donator,  astfel încât el să cadreze donația pe care o oferă și să înțeleagă la ce schimbare contribuie și de cât de mult e nevoie de implicarea lui.. Într-un proiect de 1 an sau 2 nu se poate schimba ceva structural. Oamenii au nevoie să vadă tabloul întreg, și cred că ONG-urile ar trebui să vorbească mai mult despre asta. Mai e nevoie de transparență și onestitate, sunt esențiale în munca asta.

Cât și cum ne implicăm? Ce mesaj le-ai transmite celor care spun că „nu am resurse suficiente să mă implic?”

Responsabilitatea implicării are două direcții: o data ONG-ul trebuie să își clarifice cât și de la cine cere și să calibreze cererea în așa încât cel căruia îi ceri să nu se simtă nici jignit, nici copleșit de cerere. 

Apoi, din rolul omului căruia i se cere să se implice în diverse contexte, există și responsabilitatea ta să ai grijă de tine: să nu dai nici din sacrificiu, nici din rolul de salvator, să dai cât îți este confortabil.

Oricine poate să contribuie, dacă nu ai bani poți dai din know-how-ul tău, poți fi mentor pentru o organizație, un om. Resurse avem cu toții, fiecare are ceva de oferit. Însă este important să știi cu ce rezonezi, ce contează pentru tine. Și dacă la un anumit moment nu ai nici resurse financiare, nici cunoștințe de oferit, poți să vorbești despre cauza în care crezi prietenilor, colegilor, cunoscuților, trimite un e-mail în echipă, dă un share în social-media. Pare un efort mic, însă poate avea un impact extraordinar. Când făceam fundraising mi s-a întâmplat să primesc sume importante de la oameni cu care nu interacționasem niciodată, însă alți oameni le-au povestit despre cauza noastră.

Cum arată Iașul în 2030 prin lentila Georgianei?

 Îmi doresc foarte mult parcuri mai multe, unde să ne putem plimba după-amiaza și, de asemenea, visez să avem și noi cândva niște piste de bicicletă adecvate. Aaa, și piețe faine cu producători locali. 

Mi-ar plăcea ca oamenii să aibă mai multă compasiune și blândețe față de ei înșiși, și apoi față de ceilalți. 

Georgiana recomandă: 4000 de săptămâni. Time management pentru muritori, Oliver Burkeman. Și filmul Before we go.

Căldura cu care Georgiana discută și despre cele mai apăsătoare provocări ne dă imboldul să continuăm să găsim soluții. Încrederea în oameni, deschiderea spre frumos și viață liniștită ne transmit o stare creativă și ne îndeamnă la exersarea gestului de a dona.

***

Acest interviu este realizat de către Ana-Maria Dăscălița, specialist comunicare