De ce mi-e dor de Raluca

A trecut o lună și jumătate de când nu mai e cu noi. Am știut, chiar imediat după accident, că lucrurile nu vor mai fi la fel, că ceva ne va lipsi, dar m-am tot amăgit cu speranța că nu va fi așa. Dar acum e sigur: lumea nu va mai fi la fel fără Raluca. Am vorbit cu mulți dintre apropiații ei și s-au spus multe lucruri frumoase, dar ceva mă face sa cred că nu reușim sa capturam esența acestui eveniment. E ca și cum universul ar fi stat in loc o secunda, după care si-ar fi continuat evoluția implacabilă; cu sau fără acea secunda totul pare la fel, doar că avem o secunda mai puțin.

N-am avut niciodată ocazia sa discut cu Raluca despre moarte. Sau dacă am făcut-o, a fost la modul trivial, in glumă. Acum îmi dau seama că as fi vrut sa aflu ceva, ceva ce acum mi-ar fi foarte de folos: proiectul ei de imortalitate. Care era lucrul la care ea muncea, conștient sau nu, care sa transcendă dimensiunea temporară a existenței noastre. De o lună mă tot gândesc care ar fi răspunsul. Din păcate, nu-l vom ști niciodată, dar dați-mi voie sa va împărtășesc ce cred eu.

Raluca trăia pentru oameni, nu pentru ea. Yuval Harari spunea in cartea sa “21 de lecții pentru secolul 21”: “A wise man was asked what he learned about the meaning of life. ‘Well, ‘he answered, ‘I have learned that I am here on earth in order to help other people. What I still haven’t figured out is why the other people are here.‘” Fiecare secunda era dedicata altora, de la Daria și  Cătălin, la familie, la prieteni apropiați, la colegii de serviciu, dar mai ales oamenilor din comunitate, cu care lega relații și pe care încerca sa-i ajute in fel și chip. Și asta fără cel mai mic dram de egoism, fără a cere vreun fel de recunoștință.

Dacă vom păstra amintirea Ralucăi ca persoană, mi se pare că pierdem ceva. Recunosc, îmi lipsește stilul ei flamboiant, îmi lipsește felul in care ne lua la zor când dormeam in post, felul in care ne critica sau ne încuraja in tot ceea ce făceam. Ne va lipsi in postura ei de mamă, de prietenă, de confidentă, de animator al petrecerilor, de furnizor de scrumbii sau crupier de cazino. Ne va lipsi în toate aceste feluri, dar mai presus de toate ne va lipsi impactul pe care ea l-a avut asupra noastră. Și dacă ar fi sa aleg un singur lucru pe care să-l păstrez și să-l duc mai departe, acesta este cu siguranță spiritul ei. Nu mi-ar fi ciuda dacă peste ani oamenii i-ar uita numele, dacă nu i-ar mai recunoaște poza, dacă ar trece unii pe lângă alții fără sa-și mai aducă aminte că au cunoscut-o pe Raluca, atât timp cat aceeași oameni vor dedica timp și energie pentru a susține comunitatea din care fac parte, pentru a lega noi relații, pentru a stârni noi pasiuni comune și pentru a se dedica trup și suflet unei vieți mai bune împreună. Că de fapt asta a făcut Raluca, ne-a arătat cum sa combatem înstrăinarea, indiferența, egoismul, lenea și incompetența.

Mă gândesc ce aș putea face astfel încât spiritul acestei dobrogence sa rămână in Iasi și sa crească mai departe. Mă gândesc la ceva care sa transcendă efemeritatea ființei umane, la un mecanism care sa funcționeze și peste 50 sau 100 de ani. Ne trebuie un motor care să alimenteze activitate unor organizații precum Fundația Comunitara, care prin programele pe care le organizează, susține exact formarea acestor comunități. și ne mai trebuie ceva care sa-l alimenteze timp de 50-100 de ani. Și cred acum, mai mult decât acum 6-8 luni când am început discuțiile pe tema asta, ca un fond de endowment (rom. dotare/dota) este mecanismul potrivit. Spre deosebire de donațiile care se materializează imediat, acest fond este intangibil, el producând susținere prin randamentul pe care-l generează atunci când este investit. Și ca să producă efecte, nu sunt suficienți $50k – $100k, ci e nevoie de $5Mio – $10Mio.

Eu nu sunt capabil sa contribui consistent la un astfel de fond acum, pe moment. Dar fac o promisiune care cred că va fi greu de depășit prin orice forma de angajament comercial cunoscut: voi dona, timp de cel puțin 10 ani, minimum 5% din câștigul meu pentru acest fond. Și dacă voi fi capabil sa fac asta și peste 20 de ani, o voi face cu siguranță. Sunt convins că in acest fel, Fundația Comunitara, căreia Raluca i-a dedicat mult timp și energie la Swimathon, CDI, Fondul de burse, va ține vii activitățile care îi erau ei atât de dragi.

Raluca, să nu ne uiți; avem nevoie de tine.