Roxana Brighenti: Pleacă cu zâmbetul pe buze, se întoarce cu lacrimi în ochi și nu renunță

29 Septembrie 2015

Se plimba într-un super-market alături de mama ei și se uita la jucării, prin rafturi. Roxana e un copil în fața căruia zîmbești. Îți amintește de Tinker Bell. E măruntă și aurie. Poate numai privirea de albastrul oțelului s-o dea de gol. „E cel mai încăpățânat copil pe care l-ai întâlnit. O vezi așa, fragilă și blândă, dar n-ar face ceva ce nu vrea în ruptul capului”, îți spune mama ei.  Roxana se pregătește pentru spectacolul de a doua zi, când va păși pe scenă să-și dovedească măiestria în gimnastică ritmică. Mânuiește perfect măciucile și pamblica.

În ziua aceea, în supermarket, pe lângă ea a trecut  o doamnă.  A măsurat-o din priviri și a oprit-o. „Nu vrei să mergi la gimnastică, la club?”, a întrebat-o. Roxana s-a uitat lung la ea.  Doamna cu pricina i-a lăsat un număr de telefon. „Vreau să merg”, i-a spus mamei, acasă. Și a mers. Avea un talent nativ. A făcut șpagatul din prima și aproape toate exercițiile de elasticitate. Părea fluidă.

Și acum, în clasa a VI-a, dacă o vezi, ai crede că e mai mică. Stă ca un bulgăre, cu mâinile încrucișate, încovoiată și cu bărbia apropiată de genunchi. Simte că o să-i vorbești de parcă ar avea 7 ani și îi citești în ochii rotunzi încordarea. Nu vorbește mult, dar o face hotărât. Mama ei a dus-o la club. La început era simplu. Nu credea că gimnastica va deveni mai mult decât un hobby și că avea să devină o pasiune. Fiindcă pasiunile ard și cer multe resurse.

Înrădăcinare

„Credeam că va renunța repede. Fiindcă e atâ de fragilă, erau exerciții care presupuneau forță și pe care nu le putea face. Așa că, la început, eram sigură că o să renunțe”, își amintește mama ei. Roxana pleca cu zâmbetul pe buze la antrenamente și se întorcea cu ochii roșii de lacrimi. Numai că n-a renunțat. Povestea aceasta se repeta, iar Roxana continua să se încăpățâneze să capete forța de care avea nevoie.

Gimnastica și arhitectura sunt pentru ea ca două forțe de care se lasă îmblânzită. În rest „e destul de sălbăticuță”, cum spune mama ei.  Încă de când era mică știa că vrea să proiecteze. Toți au crezut, firește, că-i numai un entuziasm de moment. Dar după cinci ani, Roxana tot n-a uitat. „Te uimește. Pare timidă, dar când îi intră ceva în cap, îi rămâne bine fixat. Nu te-ai aștepta de la un copil să fie atât de consecvent”, se gândește mama ei.

Măciucile pe care le mânuiește Roxana sunt grele. Trebuie să aibă o anumită cădere, să poată fi mânuite într-un fel anume. Și sunt scumpe. În gimnastică, totul e scump. Din bursa de la Fundația Comunitară Iași, Roxana și-a cumpărat echipamente. Hainele, măciucile și pamblicile. Măciucile ei galbene sunt petrecute de o bandă subțire, de catifea neagră, bătută în cristale micuțe. Strălucesc în aer, când măciucile se rotesc deasupra capului ei. „Eu le-am lipit. Cele care aveau decorațiunile astea erau exorbitant de scumpe și nu ne permiteam. Nu știu dacă e o diferență foarte mare între acelea și măciucile ei, pe care le-am decorat noi”, îți spune mama sa. Cu ea apuci să vorbești mai mult decât cu Roxana. Ea doar ascultă și te privește atent, gata să-ți spună scurt dacă nu este de acord cu ceva din ce zici.

Fii alături de un copil ca Roxana

Fii alături de un copil ca Roxana, care știe să plece la antrenamente zâmbind, să se întoarcă plângând și să nu renunțe. Participă la Fondul de Burse al Fundației Comunitare Iași și hrănește încăpățânarea unui copil de-a fi din ce în ce mai bun.

Află aici cum te poți implica.