Cum să nu fugi din fața întrebărilor:  Bucură-te de călăuze și intră pe drumul tău!

6 Mai 2015

Prima parte din 3 

Analizele statistice arată că  oamenii, cu cât au o conștiință mai clară a scopului în viață, cu atât și activitatea lor cerebrală este mai intensă, iar îmbătrânirea neuronală, mai lentă. La vârsta senioratului, cei care n-au avut de-a lungul timpului conștiința că au un scop în viață, sunt de 2.4 ori mai predispuși să dezvolte afecțiuni precum demență sau Alzheimer.

În 2014, în programul Fondului de Burse al Fundației Comunitare Iași, au fost integrate sesiunile de mentorat. În felul acesta, și bursierii, și donatorii sunt respectați ca persoane, iar nu ca numere. Un astfel de demers seamănă, însă, cu o călătorie inițiatică, plină de provocări. Frica de afecțiune, frica de eșec, frica de apropiere, frica de tine însuți, frica de-a nu depăși limitele unei relații despre care cultura locală nu-ți spune nimic, toate acestea pot frâna înflorirea personală și, mai ales, pot inhiba încrederea că putem avea și un alt sens decât acela de „rotiță într-un sistem”.

De fantomele acestea, în experiența mentoratului, și donatorii, și bursierii învață să se ferească sub veghea unei echipe de psihoterapeuți care le netezește drumul spre autenticitate.

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: dezvață ceea ce știi, ca să faci loc pentru altceva nou (a doua parte din 3)

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: Ce obiective duc spre Roma fericirii (a treia parte din 3)

***

Ana-Aurelia Băianu este psihoterapeut. La Willing, în cabinetul ei alb și aerat , unde ți se pare că respiri libertate, a gândit o experiență de creștere și pentru bursieri, și pentru donatori. Să devină din bursieri, discipoli și din donatori, mentori, înseamnă, mai cu seamă, să crească și unii, și alții, ca persoane.

Să-și întărească încrederea în ei înșiși și să se elibereze de condiționările sociale care, deși ne-au redus fricile, ne-au covârșit în anxietăți. Împreună cu patru colege, psihoterapeute, are grijă ca nimeni să nu rămână vreodată singur, în călătoria aceasta. Să nu se retragă din fața întrebărilor, să nu se închidă într-un răspuns la îndemână. Fiindcă atunci când suntem plini de răspunsuri, nu avem loc în noi pentru altceva nou.

Să-ți asumi să fii mentorul unui copil înseamnă să dai un scop vieții tale, să te prelingi cu tot ce ai mai bun în metabolizarea altor vieți. „Când am vorbit, în peste 20 de ședințe individuale, cu donatorii care vor să devină mentori, am descoperit că mulți dintre ei vor să-și vindece propria poveste de viață. Să ofere ceea ce ei înșiși simt că n-au avut și le-ar fi prins bine să fi avut.  Alții aveau nevoie de rejunificare, să simtă iarăși adrenalina tinereții, când toate întrebările sunt proaspete. Toți, însă, simțeau că vor să ofere, să participe în mod semnificativ la viața altcuiva”, îți spune Aurelia.

Să fii un discipol înseamnă, iarăși, să-ți asumi ca viața ta să aibă un sens pe care să-l urmezi învățând de la versiunile tale mai înțelepte decât tine. De la mentori, adică.

Revoluția personală. Întoarcerea la umanitate.

„Odată ca niciodată, trăia un mic prinț pe o planetă cu puțin mai mare decât el. Când era trist, îi plăcea să privească apusul. Trebuia doar să-și mute scaunul puțin mai la dreapta, fiindcă planeta lui se mișca foarte repede. Într-o zi a văzut 44 de apusuri.”

Saint-Exupéry a notat că și-ar fi început astfel povestea, fiindcă începutul acesta ar fi fost cu mult mai adevărat decât oricare altul. Numai că nu a făcut-o. Fiindcă adulții nu mai înțeleg astfel de începuturi. Pentru ei, ca cineva să existe, trebuie să poată fi definit numeric. Dacă micul prinț locuiește pe asteroidul B 612, atunci poate să înceapă un proces logic de cunoaștere. Dacă află vârsta, greutatea și înălțimea, cu atât mai bine. Ce jocuri îi plac micului prinț, cum sună vocea lui, dacă a mers vreodată la vânătoare de fluturi, toate astea sunt absolut irelevante pentru un adult.

O lume care are în centrul ei persoana, iar nu numerele, este una inteligentă emoțional, conștientă și, mai ales, creativă și liberă, tolerantă la incertitudine.  Când frica nu mai are un obiect, se disimulează în anxietate și-n auto-handicapare. Gândirea noastră a ajuns să fie forjată în intoleranța la incertitudine. Înțelegerea lumii pe baze exclusiv factuale, logica binară, în da-sau-nu, dorința de a avea dreptate și nevoia de-a ști că deciziile noastre sunt corecte, toate acestea sunt măști ale intoleranței la incertitudine și principalele bariere care ne opresc din a explora.

Din ele se nasc și personalitățile autoritariste, cele care își alungă lor înșeși libertatea de-a se descoperi și îi inhibă pe alții, în drumul lor exploratoriu. Să fim numere și funcții sociale nu înseamnă doar mai puțin decât să fim oameni. Este și periculos pentru lumea în care trăim, una unde creativitatea, versatilitatea și puterea de colaborare și de împărtășire a sinelui au ajuns să fie principalele motoare ale inovației.

„Fiica mea, care are trei ani, a zis într-o zi:«eu vreau să fiu artistică»”, și Aurelia își ridică mîinile, îmbrățișând aerul, arătându-ți cum se simțea fetița ei. „«Dar bunica o să mă facă doctoriță.»” Mîinile Aureliei se coboară și înțelegi instantaneu ofilirea copilului. „Societatea ne spune că putem interveni în luarea deciziilor atunci când e vorba despre copiii noștri. Într-o relație de mentorat, însă, societatea noastră nu ne spune ce avem de făcut și unde se termină limitele. Majoritatea viitorilor mentori sunt foarte plini de neliniștea asta: până unde pot merge și cum să facă să nu schimbe destinul copiilor de care se apropie”, îți explică Aurelia în continuare.

Citește și

Cum să nu fugi din fața întrebărilor: dezvață ceea ce știi, ca să faci loc pentru altceva nou (a doua parte din 3)

***

La răscruce de drumuri în viață: Cum începe transformarea unui tânăr

Sânziana: Terapia îmi oferă oportunitatea de a mă recunoaște mai bine. Mă face să îmi dau seama de ceea ce simt cu adevărat, să  îmi exprim gândurile și tot ceea ce mă frământă, fără  a-mi fi teamă  să nu spun ceva greșit.  Mă face să văd și să comunic  altfel cu cei din jurul meu.

Andi: Privesc ședințele de terapie pe care Fundația Comunitară mi le-a oferit ca o oportunitate de dezvoltare pe plan personal și profesional. Ședințele nu au un tipic exact: putem vorbi liber, despre ce vrem, cât vrem. Tot ceea ce trebuie să facem este să le dăm indicii psihoterapeutilor unde ar putea ei să ne ajute să „reparăm” anumite situații care simțim că ne dezavantajează.

Ședințele sunt ca o întâlnire cu o persoană care te va asculta, orice ai spune. Și nu numai, acea persoană chiar este atentă și încearcă să te ajute. De aceea, nu regret că am acceptat să particip la acest proces, pentru că am șansa să rezolv niște situații la care nu găseam soluție înainte, și să găsesc cauzele aparițiilor acestora. Este un proces complex, la care vă recomand fără nicio  ezitare să participați, atunci când oportunitatea se va ivi.